joi, 9 august 2012

Provocarea nr. 6


  • Dacă ți-ai dori într-o zi să scrii o carte, care ar fi subiectul ei, și ce imagine ai dori să fie folosită pentru copertă? Arată-ne imaginea.
Obişnuiesc să scriu sau ar trebui să spun obişnuiam? În ultima vreme n-am mai reuşit să scriu prea multe. da mi-aş dori să scriu o carte într-o zi, am şi un subiect, dar aş vrea să evit tema pe moment, vreau să se mai dezvolte pentru a face o prezentare a ei. 
Până atunci pot să vorbesc despre ceea ce scriu acum. Este vorba despre un fic, Sinonime şi antonime, care prezintă drumul tulburător pe care trebuie să-l facă o adolescentă, Alina Anghelescu, pentru a-şi găsi scopul în viaţă. Nu pot să afirm că este o poveste extraordinară, dar face parte din mine, pentru că Alina e oarecum o imagine în oglindă a propriei persoane, chiar dacă e puţin modelată, adică eu nu sunt populară, nu mă joc chiar aşa cu minţile oamenilor, dar există anumite trăsături comune. Alina este ambiţioasă şi această ambiţie îi face mai mult rău decât bine. Rămasă fără mamă, ea trebuie să facă foarte multe greşeli pentru a realiza ce contează cu adevărat în viaţă.
Ficul e scris acum un an, un an jumătate, de atunci mi-am mai schimbat stilul oarecum, dar esenţa e aceiaşi.
Şi un scurt fragment + coperta:

-Prolog-

Stăteam în faţa unui sicriu încercând din răsputeri să nu plâng. Nu doream să vărs lacrimi. Poate în ochii tuturor un copil care nu-şi plânge tatăl nu era unul bun, dar eu, eu nu puteam să mă las înfrântă. Trebuia să-mi păstrez poziţia dreaptă şi să şterg din minte un posibil moment de a izbucni în lacrimi. Poate că nu mai aveam pe nimeni înafară de el, dar asta era problema mea, stric problema mea. Nu trebuia să-i împovărez pe alţii cu necazurile mele. El nu şi-ar fi dorit să mă vadă distrusă. „-€Ne naştem singuri. Murim singuri. Aparent trăim împreună. Să nu plângi niciodată pentru ceva ce nu vei putea opri.” îmi spunea el mereu.
Vedeam tot felul de oameni intrând şi ieşind din încăpere. Auzeam suspine, condoleanţe sincere sau vorbe spuse în van. Ce ştiau ei până la urmă? Niciunul nu putea să simtă prin ce treceam eu. Nu doream regretele lor, ele nu-mi alinau durerea, nu îmi puteam hrăni sufletul cu ele, nici măcar lacrimile nu le puteam şterge cu ele, erau inutile. Doar nişte cuvinte ce se răceau pe buzele lor înainte să ajungă la urechile mele.
Voiam să ţip. Să le spun să plece şi să mă lase dracu` în pace, dar nu. Aparenţele sunt tot ce mai contează într-o lume în care toată lumea poartă o mască. Comportamentul pe care-l arătai în societate era de faţadă, dar trebuia să respecte anumite reguli nescrise, altfel ceilalţi te arătau cu degetul.
Era ruinos că încă se mai păstrau obiceiurile vechi din vremea anului o mie opt sute. Toţi susţineau sus şi tare că nu mai eram în tiputile vechi, că lumea gândea altfel. Dar nu. Se comportau exact la fel. Secolul douăzeci şi unu nu era foarte diferit de nouăsprezece, doar că acum exista tehnologie, atunci nu exista. Totuşi la ce ne foloseşte această tehnologie când cei dragi nouă mor la fel ca atunci? Pentru ce toate aceste dotări din spitale când nu ajută pe nimeni?
- Să ştii că sunt aici pentru tine, mâna lui caldă şi vocea care suna ca un clinchet dulce de clopoţei mi-au scos privirea afară din carapacea în care mă ascunsesem. Era cu mine. Pentru ce? De ce era acolo? Prezenţa lui era ca un bici care-mi lovea inima şi aşa destul de rănită. Am surâs trist. În alte circumstanţe i-aş fi sărit în braţe şi aş fi început să plâng, în alte împrejurări inima mi-ar fi luat-o la goană şi aş fi roşit toată, dar cu tata mort toate acele lucruri nu mai existau. Prezenţa lui nu-mi mai trezea niciun sentiment, dar apreciam oarecum gestul, deşi nu eram complet conştientă de ce se afla acolo.
A stat lângă mine până ce toţi au plecat. Casa părea atât de pustie fără cel care-mi dăduse viaţă. Afară era întuneric, îmi era şi frică să rămân singură. Ştiam că odată ce el pleca de lângă mine aveam să cad lângă sicriul tatei în lacrimi, dar atâta timp cât era lângă mine aveam să mă ţin tare. Fără lacrimi, nu trebuia să mă vadă plângând. Mereu mă arătasem tuturor fiind puternică, nu puteam să mă apuc să bocesc pe umărul lui ca ultimul om.
- Nu trebuie să pari tare de faţă cu mine.
- Nu par tare că eşti tu aici, aşa sunt eu. Nu sunt una din fetiţele cu care eşti tu obişnuit. Dacă ai venit aici în speranţa că o să vezi o puştoaică distrusă care se lamentează, atunci te-ai înşelat. Uite-mă! i-am spus privindu-l fix în ochi şi reprimandu-mi orice fel de sentiment ce putusem odată să-l nutresc pentru el. Nu sunt o epavă aşa cum te aşteptai. Sunt tot eu şi aşa o să rămân până în ziua când o să ajung chiar eu sub pământ.
Siguranţa cu care vorbeam mă surprindea şi pe mine. Încercam să mă conving că nu m-am schimbat, reuşeam într-o oarecare măsură.

0 comentarii:

 
Design by Free WordPress Themes | Bloggerized by Lasantha - Premium Blogger Themes | Facebook Themes